Cand am plecat de acasa doar picura usor. Imi pusesem sapca pe cap si ma ascunsesem sub gluga de la hanorac. Daca nu ma uda pe fata, nu imi pasa cat de mult ploua in jurul meu. Am mers incet printre picaturi uitandu-ma la lumea din jurul meu. Se citea pe fetele lor ca ii deranja ploaia, ca picaturile reci le produceau un anumit disconfort, de parca le invada spatiul personal. In aer era o atmosfera care ma inspira. Ma inspira sa ma gandesc, sa ma gandesc la lume, la anumite persoane, ma inspira sa scriu, sa creez, sa cant, sa cant de fericire ca afara ploua dar eu sunt ascunsa si ferita de raceala ei, a ploii.
Apoi am observat cum baltile cresteau, cum picaturile deveneau din ce in ce mai mari si mai grele si loveau asfaltul violent. Am mers mult, pana in cealalta parte a orasului. Pe la mijlocul drumului ploaia a devenit si mai puternica. Apa se scugea de pe sapca mea, hanoracul se umezea, blugii deveneau din ce in ce mai uzi. La destinatie nici nu mai conta daca mai calcam sau nu in balti, oricum aveam numai apa de ploaie pe corp. Cand am inceput sa simt frigul parca nu ma mai simteam asa puternica in fata vremii.
Am ajuns in sfarsit la caldura. Ma simteam obosita, de parca ma luptasem sa ajung pana acolo. In scurt timp norii s-au imprastiat de pe cer, si am putut admira din nou acel albastru minunat al cerului de primavara. Nu cred ca v-am mai spus dar simt nevoia sa o fac: ador albastrul. Cerul albastu, ochii albastri, hainele sau lucrurile albastre. E culoarea careia nu pot sa ii rezist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu